Cultivarea castravetilor in camp deschis
Cerinte
Castravetele este o cultura cu cerinte mari fata de temperatura. La o temperatura de pina la 14°C semintele nu incoltesc, iar la 5°C – plantele pier. Pentru castraveti se potrivesc solurile usoare, nisipoase. In calitate de culturi premargatoare pot servi orice legume, griul de toamna si mazarea. Pentru cresterea in cimp deschis sunt bune soiurile:
Cimpul trebuie sa fie liber de castraveti sau de bostanoase cel putin timp de 3 ani.
Luind in consideratie faptul ca rasadul de castraveti poate fi usor deteriorat de ingheturi, semanatul trebuie efectuat la inceputul lunii mai.
Pentru obtinerea roadei timpurii se recomanda de crescut rasad in ghiveciuri din diferite materiale sau cuburi si tablete din turba si in faza de 2-4 frunzulite adevarate se face transplantarea in cimp.
Cultivarea
Ingrijirea consta in cultivatie dupa udari, combaterea bolilor si daunatorilor. Pentru obtinerea roadei mai mari a soiurilor si hibridului Biznes este necesara prelucrarea plantelor in faza de 2–3 frunzulite adevarate cu solutie de Etrel ori cu Ghidrel in cantitatea de 250 mg s.a. la un litru de apa cu norma 800 l/ha . Aceasta metoda sporeste roada cu 50–55%. Daca loturile de castraveti sunt imburuienite in grad mare de buruiene perene sau altele cu rizomi este necesar de folosit erbicide:
Irigarea
Castravetele cere apa mai ales in timpul infloririi si formarii fructelor. Trebuie de mentionat ca castravetele poate fi udat dimineata
pina la amiaza. Udatul tirziu si in deosebi in orele de seara provoaca dezvoltarea bolilor, in primul rind fainarea falsa, care duce la pierderea
mai mult de 50% din roada. Udatul se poate efectua prin brazde si sub forma de ploaie. In dependenta de conditiile climaterice, pe parcursul vegetatiei sunt necesare 6–10 udari. Pentru a pastra apa in sol, solul trebuie sa fie afinat dupa udat.
Fertilizarea
Sub aratura este necesar de introdus 40-60 t/ha balegar dospit sau gunoi de grajd. Ingrasamintele minerale trebuiesc introduse primavara
sub cultivatie adinca in doza N60 P60 K60. Daca ingrasamintele minerale nu au fost introduse, se face ingrasarea suplimentara cu selitra amoniacala cu doza kg/ha in faza de 6-8 frunze. Fainarea falsa apare in timp racoros si umezeala. Iata de ce nu udati dupa amiaza sau seara – plantele nu reusesc sa se usuce pina la caderea noptii.
Maladii si daunatori
Castravetele este destul de sensibil la deficitul de apa. Ca sa pastrati apa din sol, trebuie sa afinati cit mai mult timp la adincimea de 2–3 cm. Daca e posibil, irigati de 2–3 ori, folosind 300 m³/ha, in dependenta de conditiile climaterice
Recoltarea
In dependenta de directiile utilizarii recoltei si nivelul de ingrijire, culegerea roadei trebuie efectuata in fiecare zi sau o data in doua zile. Este necesar ca toate fructele sa fie sortate in 3 grupuri, in dependenta de lungime: pina la 5 cm, 5–7 cm, 7–11 cm. Fructele cu lungimea mai mare de 12 cm si cu forma de cirligi nu sunt solicitate nici pe piata, nici la uzinele de conserve.
Cultivarea castravetelui pe spaliere
Important:
1. Pentru cresterea pe spalier sunt convenabile toate soiurile si hibrizii, care se recomanda in deosebi pentru cimp deschis. Cu toate acestea, este mai bine de semanat hibrizii Vzglead, Epilogsi Rodnicioc.
2. Termeni si metoda de semanat sau plantare, si majoritatea procedurilor ramin aceleasi.
Cultivarea pe spaliere va micsora riscul bolilor si va simplificalupta contra lor, deoarece chimicalele vor atinge mai usor suprafata dorsala a frunzelor. Mai mult decit atit, va fi mai usor de recoltat.
3. Schema de semanat depinde de tipul de spalier folosit. Se poate folosi: spalier cu 3-4 sirme asezate vertical, spalier cu o sirma in virful stilpului, sprijin temporar, haragi, tarusi si altele. Pentru a obtine recolte mari si posibilitati de a lucra mai usor, intre rinduri trebuie sa fie o distanta de 80-90 cm, intre plante de 20-25 cm.
4. Dat fiind faptul ca noi utilizam planul vertical, pentru cresterea castravetilor este necesar de efectuat formarea tufei, care consta in ciupitul lastarilor pe 1–2 noduri pina la inaltimea de 10-12 frunze, mai departe cu ciupitul pe 4–5 noduri sau fara, in dependenta de inaltimea sprijinului.
5. Crescind castraveti pe spalier, mai bine de utilizat udarea prin brazde si cantitatea de udari se mareste.
6. Pentru ca castravetele crescut pe spalier foloseste mai multe substante nutritive, este necesara efectuarea ingrasarii adaugatoare. Cu scopul de a evita acumularea surplusului de nitrati, hranirea suplimentara trebuie efectuata cu ingrasaminte organice (zama de baligar si altele) o data la 15–20 zile.
7. Pentru imbunatatirea aerisirii sistemului radicular al castravetilor, este necesara afinarea intre rinduri cu hirletul sau cu furca la adincimea de 13–17 cm.
8. Recoltarea se efectueaza peste un interval intre rinduri, cu scopul ca solul sa ramina afinat.
9. Utilizarea spalierei, in primul rind, da posibilitate de a evita imbolna- virea plantelor, permite obtinerea roadei pina la 30–200 % mai mare si usureaza recoltarea de 2–3 ori.
Castravetele – Prezentare, istoric, intrebuintare
Prezentare
Castravetele (Cucumis sativus) este o plantã legumicolã din familia Cucurbitaceae care include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben si cel verde etc., si este cultivat pe scarã largã. Provine din India si este cultivat în regiuni tropicale si temperate. Se cultivã în numeroase varietãti, datoritã diversitãtii fructelor.
Planta de castravete este o vitã târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care creste agãtându-se pe spaliere sau alte structuri de sustinere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperã fructul. Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, si poate creste pânã la 60 cm, cu un diametru de 10 cm. De obicei creste de cam de 10 cm lungime. Castravetii pot fi mâncati în stare crudã sau murati (murãturi).
Planta se dezvoltã dintr-o sãmântã închisã. Din punct de vedere stiintific, rezultatul polenizãrii plantei de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumã, ca si în cazul rosiilor si a dovlecelului, de exemplu, este arbitrarã si se bazeazã în principal pe folosirea acestuia în bucãtãrie. Clasa stiintificã a legumelor neexistând, aceastã clasificare este apãrutã numai din ratiuni stiintifice, prin umare nu existã nici un conflict în a clasifica fructul castravetelui atât ca legumã cât si ca fructã.
Înflorire si polenizare
Cîteva varietãti de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fãrã seminte, pentru aceste varietãti polenizarea reducându-le potentialul calitativ. De obicei aceste varietãti sunt crescute în sere, unde polenizarea prin insecte este eliminatã. În Europa sunt preferate soiurile de castravete care pot produce seminte si care necesitã polenizare. Polenizarea acestor varietãti este fãcutã de albine, bondari si diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând sã-si aducã stupii în preajma terenurilor însãmântate cu legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngãlbeni, cãdea, sau poate creste strâmb. Fructele partial polenizate pot fi verzi la capãtul de lângã petiol dar galbene si prost formate lângã locul unde a fost floarea.
Castravetele – Aliment
Consumat ca aliment, castravetele cu coajã, în stare crudã, are un aport de 20kcal la 100 grame, din care carbohidrati aproximativ 3,63g, grãsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg, vitamina B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 si B9, vitamina C 2,8mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde, si poate fi consumat crud sau murat. De asemenea, varietãtile fãrã seminte sunt folosite în industria decoratiunilor alimentare. Pentru murat se folosesc îndeosebi castravetii a cãror formã nu este asa de plãcutã ochiului, cei cu formã neregulatã, prea grosi sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasã. Pentru murare se foloseste de obicei saramura sau otetul, în combinatie cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce continutul de vitamine din legume, dar le pãstreazã în niste valori crescute fatã de alte procedee de conservare (de exemplu, fierberea). În plus, le conservã pentru mai mult timp. Gustul deosebit si multiplele întrebuintãri pe care le are în gastronomie, alãturi de eliminarea prin murare a unei componente cam indigeste a castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesã de rezistentã a alimentatiei umane, în special alãturi de produse din carne, în sezonul rece.
Istoric
Castravetele este cultivat de cel putin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franta, care amintesc de cultivarea castravetelui.
Se crede cã este o plantã nativã a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este mentionat în legenda lui Gilgamesh, între produsele vechiului oras Ur, fiind consumat de cãtre locuitorii acestuia. Unele surse spun cã a fost produs pe scarã largã în Tracia; apartenenta sa la bucãtãria bulgãreascã si turceascã vin sã întãreascã aceastã teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este numit “vilwos”) si în peninsula italicã, unde populatia este foarte amatoare de aceastã legumã. Fructul castravetelui este mentionat si în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o plantã foarte rãspânditã în Egipt, chiar si sclavilor israeliti: Ne amintim de Peste, pe care l-am avut pe mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveti, pepeni, praz, ceapã, usturoi. Israelitii vor rãmâne, astfel, foarte atasati de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor traditionale de sãrbãtori.
Despre împãratul roman Tiberius se spune cã servea castraveti la fiecare masã, indiferent de anotimp. Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima datã un sistem artificial de crestere a fructelor si legumelor în conditii speciale, similar cu o serã agricolã, pentru a asigura prezenta pe masa împãratului a legumei sale favorite. Sistemul de crestere era combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de castravete fiind tinute la soare, apoi puse la adãpost în zone acoperite, la cãldurã, sau erau acoperite cu pânzã îmbibatã cu ulei, pentru a nu permite circulatia curentilor de aer. Aceste pânze erau numite specularia.
În însemnãrile sale, Plinius cel Bãtrân consemneazã existenta unui castravete foarte mic, probabil soiul cornison, care creste nu mai mare de 8 cm si are coaja neregulatã, cu broboane si grunji. Plinius descrie si pregãtirea unor remedii naturale din castravete, cu toate cã unele cercetãri spun cã ar fi fost vorba de o plantã diferitã, un soi de castravete sãlbatic, necultivat. Totodatã, este mentionatã folosirea fructului castravetelui pentru tratarea muscãturii de scorpion, pentru cei cu vederea slabã si pentru a îndepãrta soarecii din hambare. Nevestele care doreau sã rãmânã însãrcinate îi purtau la cingãtoare, la fel si moasele chemate la câte o nastere mai grea, si îi aruncau dupã ce copilul se nãstea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franta secolului al XI-lea) se cresteau castraveti. Ei au fost introdusi în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduti, apoi reintrodusi dupã 250 de ani. În Lumea Nouã, castravetii au ajuns în 1494, în Haiti, o datã cu expeditiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a cãlãtorit în zona a ceea ce astãzi se numeste Canada, spunea cã a gãsit castraveti imensi în zona orasului Montreal. În secolele XV-XVII, vânãtorii europeni de blãnuri, comerciantii, exploratorii, vor face schimburi si trocuri cu popoarele indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii si din zona Muntilor Stâncosi au învãtat de la conchistadori cum sã cultive legumele si fructele europene. Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord si de Sud. Ei au învãtat sã cultive soiuri de castraveti si de pepeni si le-au adãugat rapid în alimentatie, pe lângã soiuri de porumb, fasole, si altele din aceeasi familie a cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel si tãrtãcutã. Triburile Iroqueze cunosteau deja planta, la momentul la care au fost vizitati de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care se descrie o grãdinã din insula Conant, în portul din Boston, „grãdina Guvernatorului”. Acolo sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care si „telinã, sfecle, morcovi, care cresc aici mult mai mari si mai dulci decât sunt îndeobste cunoscute în Anglia. Sunt aici si soiuri de dovleac si de castravete de care nu aveam cunostintã înainte”.
În 1633, William Wood publicã o carte care contine observatiile sale referitoare la plantele pe care le întâlnise în America „Pãmântul este foarte bun pentru cresterea verdeturilor de bucãtãrie, toate soiurile cunoscute în Anglia si altele noi, si care sunt mai mari si mai gustoase”. Câtiva ani mai târziu apar, tot în Anglia, un numãr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care se specificã faptul cã verdeturile sunt responsabile de un numãr tot mai mare de îmbolnãviri pe timpul verii si cã legumele crude nu trebuie consumate de cãtre copii. Castravetele a fost unul din legumele marcate de aceastã proastã reputatie, fiind retras din alimentatia umanã si pãstrat doar pentru animale, în special vaci, schimbându-i-se si numele în englezã din cucumber în cowcumber. Nefiind preferat în alimentatie, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, transformându-se într-o plantã de dimensiuni reduse, cu inflorescentã redusã si cu fructe foarte mici.
În jurnalul sãu, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat de trista soartã a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricinã cã a consumat castraveti. ªi cred cã am mai auzit de un caz asemãnãtor acum câteva zile.”
Castravetele in Industrie
În industria alimentarã, castravetele este foarte preferat în varianta muratã, fiind unul din cele mai consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuintat în diverse creme si lotiuni pentru ten, având un efect calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind usor astringent. Totodatã, aroma de castravete proaspãt este consideratã a fi afrodisiacã.